Părinții mei m-au crescut greșit. Sunt plină de traume. Eu voi fi un părinte mai bun! Mhm... ești millennial și cu siguranță ăsta este motto-ul tău, așa-i? Asta în cazul în care vrei să faci un copil și nu cazi în clișeul celălalt: "Este foarte simplu să creezi traume unui om, de ce să mă risc și să fiu un părinte de rahat?"
Generația Y și parenting-ul
Woaah.. de unde să încep? Îți spun de acum că îmi aștern gândurile aici, sper să reușesc să le dau un sens, dar cel mai probabil ce vreau să spun este de o mie de ori mai deep decât ce o sa reiasă din aceste rânduri.
Să începem cu începutul - ești generația Y sau Millennial dacă te-ai născut între 1981 si 1996 sau pe undeva pe la mijloc, deci cei mai tineri dintre noi au vreo 26 ani - ginecologul meu ar spune: "oh, vârsta ideală pentru a face un copil!"
Traumele din copilărie
Dar noi avem traume, pentru că părinții noștri au traume. Pentru că, așa cum spunem noi, n-au avut acces la toată informația asta la care avem noi acces astăzi și părinții lor au fost într-un anumit fel cu ei, provocându-le la rândul lor traume în copilărie, care apoi au luat diferite forme în viața de adult and so on. Cam asta discutăm noi între noi, pe la fiecare cafenea din colțul străzii. Păi da, pentru că așa este.
Dar noi, adevărații psihologi și psihoterapeuți, noi pentru că avem super acces la toată informația lumii, noi suntem cei mai ... da, DEBUSOLAȚI.
La răscruce de drumuri, între sfaturile părinților și ale bunicilor și între tehnica Montessori, grupurile pentru proaspăt părinți de pe Facebook, miile de cărți de parenting și sfaturile unor adevărați profesioniști de pe Youtube sau din Reels-uri.
Da, Roberta... nu mai știu ce să înțeleg - până aici ești ironică și ne iei generația la mișto, implicit și pe tine? sau vorbești serios?
Păi dacă îl întrebi pe tata, o să îți spună pe un ton ironic că a fost un părinte de cacao și că m-a traumatizat când îmi spunea să colorez în interiorul liniilor și mă certa când le depășeam. Mama o să îți spună că informațiile actuale au perfectă dreptate și că se oftică, că pe vremea lor habar n-aveau multe și că mă ținea înfășată vara la 25 de grade. Mamaie o să se uite la tine și o să ridice din umeri - ei nu-i mai pasă :)))
Unde mă situez, acum real vorbind? (Și direct din experiență). Păi la mijloc ... toooocmai pentru că avem parte de OMG - atât de multă informație ba din stânga, ba din dreapta și pentru că suntem o planetă de traumatizați cu toții :)))
Să o luăm pe rând:
Frica de abandon
Puțini nu o au, puțini știu că este cauza multor probleme actuale, mulți suferă de ea din plin și se manifestă prin.. oh, atâtea moduri!
Când apare? Când te iei după sfaturile părinților care s-au luat după sfaturile părinților lor și tot așa și îți lași copilul să plângă până adoarme pentru că așa învață să adoarmă singur.
Când îți lași copilul să plângă, ca să învețe singur să se calmeze. Știai că atunci când faci asta, nivelul de cortizol TOXIC este atât de mare încât îi afectează inclusiv sănătatea pe termen lung, dar mai ales dezvoltă probleme de atașament și devine un adult ciudat, ca noi toți, cu frici? Și aș merge mult mai în detaliu, dar vă las să căutați mai multe despre subiectele astea pe Sfântul Google, ca să vă spună terapeuții cu diplomă mai bine.
Lipsa de atenție
Nu știu dacă să pun exemplul ăsta aici, merge și mai sus: "Nu mai sta cu copilul în brațe atât, că apoi nu mai scapi de el, se învață numai în brațe", sau "Aoleo, dacă dormi în pat cu copilul, s-a dus cu viața voastră de cuplu."
Da, copilul stă în tine 40 de săptămâni (mai mult sau mai puțin) și apoi are nevoie de un mediu apropiat uterului tău, încă 3 luni (perioada aceea post-partum care se mai numește și al 4-lea trimestru). Da, copilul este o ființă care se presupune că se naște din iubire și care are nevoie să crească tot cu ea pentru a fi un adult sănătos, curios, care să aibă încredere în el ca ființă de sine stătătoare, pentru a-și putea îndeplini cu succes toate ideilei mai banale sau mai nebune și care să știe că nu este nevoie să demonstreze nimănui nimic.
Un copil crescut la pieptul mamei, pe care nu îl lași să plângă cu orele, căruia îi oferi tot confortul de care are nevoie și toată dragostea va fi un adult LIBER. Da, liber. Fără probleme de atașament, fără să lupte pentru a arăta oamenilor ce face el, pentru a fi văzut.
Un astfel de copil va învăța că tu, lumea lui, ești mereu acolo și că poate să se întoarcă cu spatele sau să închidă ochii, poate să se depărteze, pentru că nu rămâne singur într-o lume mare, pe care nu o cunoaște.
Copilăria trece mai repede ca vântul și primii ani din viață și mai repede! Tot ce facem aici pe Pământ este doar să îmbătrânim. Timpul trece pentru toți, din păcate nu poți să îl oprești în loc, la propriu, nici dacă ai toți banii din lume - și oricum, la ce bun? Ar fi plictisitor până la urmă - noi oamenii, oricum ne plictisim repede de orice. Daaar, să revenim la oile noastre - timpul trece repede, copilăria la fel și nevoia lui de tine, la fel! O să îți dorești să mai vrea încă puțin să stea la tine în brațe și o să dai de un adolescent care îți spune "lasă-mă", pentru că acum s-a transformat în tine - ce să caute la tine în brațe?
Anularea sentimentelor
Precum ..."nu ai de ce să plângi" sau "băieții nu plâng" sau "ete na, te doare" sau muuuulte, multe altele!
Noi toți am pățit asta și aici riscăm să picăm în capcană super rapid. E greu să știi să accepți și să confirmi sentimentele celuilalt. Abia știm să le acceptăm pe ale noastre!
Spune-i că are dreptate, că este normal să plângă, să fie frustrat, să fie nervos, să fie mult prea bucuros. Învață-l că dacă lovește sau urlă sau se tăvălește, există alte moduri prin care se poate exprima. Nu uita că sentimentele sunt foarte puternice și că de cele mai multe ori este foarte greu să le exprimi SAU să le exprimi corect!
Când copilul tău știe că sentimentele lui sunt importante, că este auzit și că ce simte, contează, vei ajuta la construirea unui adult sensibil, sănătos emoțional, care să respecte la rândul lui sentimentele celorlalți.
Generația Y - între părinți și "Google știe tot"
Cum să faci să evoluezi? Să te ridici puțin mai sus de greșelile alor tăi, dar totuși să nu te exaspereze ideea de parenting perfect? Păi simplu - treci prin propriul filtru toate fluxurile uriașe de informație. Spun 3 oameni același lucru și poate ceva ce ai citit confirmă asta? Tu, TU ce crezi - ce spune intuiția ta și experiența ta de viață de până acum? Ajungi la o concluzie pozitivă în cazul ăsta? Ok, atunci go for it - cel mai probabil este drumul spre succes și copilului tău îi va face bine. Îți spune totul să da, însă instinctul tău spune să nu? De ce spune instictul tău să nu? Are legătură cu o frică din trecut? Analizează puțin, poate într-adevăr, răspunsul corect este cel al instinctului tău.
NU te mai ghida după "așa fac toți" pentru că nu e neapărat cel mai bine - toți aruncă gunoaie pe jos și sincer, nu cred că ne ajută pe niciunul dintre noi pe termen lung, nici măcar scurt - orașul arată ca naiba, microbi, bacterii, dăunători și miros neplăcut. Să mai dau exemple?
"Ok, dar mă judecă ai mei." Și? Tu ești actorul vieții tale, nu contează nimic altceva. Ghidează-te după cum vrei să îți joci propriul film. Ai o viață - chiar vrei să ți-o regizeze alții? păi de ce să lași așa o șansă pe mâna altuia?
Nici Google nu știe tot - Google știe ce vor alții ca noi să știe, în cele din urmă, în spatele tonelor de articole sunt tot oameni, cu experiențe, traume, probleme, propriul lor filtru de idei și tot așa.
Rupe cercul vicios
Fii tu altfel! Dacă ceilalți nu au reușit. Fii cum vrei și cum simți. Ține-ți copilul toată ziua în brațe, până obosești. Iubește-l, spune-i cât de tare îl iubești de 100 de ori pe zi, alină-l în prima clipî când a inceput să plângă dacă e in imediata ta apropiere. Cere-i iertare când greșești. Cere-i și atunci când el greșește și tu te-ai enervat prea repede. Explică-i ce simte. Spune-i că este în regulă să simtă ce simte, că are dreptate să fie supărat și arată-i cum să treacă mai departe. Nu îl bloca. Nu îl anula. Nu îl ignora. În fond, când a fost doar o adunătură de celule în uterul tău, tu erai tot Universul lui, continuă să-i fii așa și când iese în Lume, ai doar de câștigat!
Și acum, te intreb pe tine: tu ce "traume" cari cu tine din copilărie, de care din ele te lovești cel mai des și ce vrei din răspunteri să nu transmiți mai departe copilului tău?
Also, dacă ți-a plăcut, nu uita să share-uiești articolul! Urmărește-mă pe Instagram pentru a fi la curent cu cele mai noi postări.
